Un centru de artă contemporană într-o haltă dezafectată din Valea Izei.
O gară scoasă din circulație de pe Magistrala 409 devine centru de artă contemporană cu program anual, cu o cafenea ținută de un om din sat, cu rezidențe și cu lucrări care rămân pe peron după ce expoziția se închide. Linia Izei este un tip de poziționare culturală înainte de a fi un loc.
Arta contemporană se produce astfel și în afara capitalelor, iar valea își asumă o poziție diferită de cea a unui material de extras ori a unui peisaj pitoresc pentru un festival care pleacă la sfârșit de vară. Linia Izei se inspiră din comunitate și îi dă înapoi, căci altfel ar fi doar o altă formă a liniei scoase din uz.
Acolo unde statul a declasat o infrastructură și a plecat, a rămas satul, care e el însuși infrastructura, în sensul lui AbdouMaliq Simone: oamenii ca rețea vie pe locul șinelor abandonate. Continuitatea de aici e ritmul care persistă peste tăcere, debitul vâltorilor și cadența dălții, gestul zilnic prin care un loc se ține singur în viață.
Iza nu recunoaște centrul și periferia. Apa coboară din izvor, adună pâraiele, trece în Tisa și duce valea mai departe decât o poate duce singură, un corp care se face prin circulație, în sensul hidrofeminist al Astridei Neimanis. Pe harta desenată din apă, nu din capitale, cel mai periferic nod de pe magistrală se dovedește un punct viu al unei circulații mult mai largi, iar ceea ce părea margine e locul din care pornește ceva.